Profesii, meserii și antreprenoriat
ABC-ul Patrimoniului
Capitolul 7/9
Autor: Angela Tudor
Monumentele de arhitectură sunt bunuri imobile care sunt definite în special prin faptul că sunt părți ale memoriei culturale.
Memoria culturală a unui popor este compusă din specificul, spiritualitatea acestui popor, traseul devenirii istorice al acestuia și amprenta lăsată de acest popor în planul culturii și al civilizației.
Monumentul de arhitectură
Monumentele de arhitectură se încadrează în categoria bunurilor culturale imobile. Acestea, din perspectiva programului, pot fi religioase sau laice. Din perspectiva regimului de proprietate, pot fi publice sau particulare.
Definiție
Monumentele de arhitectură sunt bunuri imobile care sunt definite în special prin faptul că sunt părți ale memoriei culturale. Memoria culturală a unui popor este compusă din specificul, spiritualitatea acestui popor, traseul devenirii istorice al acestuia și amprenta lăsată de acest popor în planul culturii și al civilizației.
Monumentele de arhitectură sunt părți integrante ale acestei memorii culturale.
Mănăstirile din nordul Moldovei sunt reprezentative pentru arta monumentală a epocii lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș, Mănăstirea de la Curtea de Argeș, pentru arta monumentală din Țara Românească (sinteză a moștenirii constantinopolitane și a influenței Renașterii), iar Castelul Corvinilor de la Hunedoara, pentru arta monumentală transilvană de la sfârșitul Evului Mediu.
Toate aceste exemple sunt componente ale memoriei culturale, conservând pentru viitor:
-
arta construcției
-
imaginarul unei epoci
-
tehnicile și metodele de construcție
Monumentul de arhitectură ne vorbește despre:
-
epoca în care a fost realizat
-
idealul de sine al oamenilor din această epocă
și poartă cu sine amprenta unui stil, a unui mod de a gândi și de a transmite esteticul.
În același timp, prin simpla sa prezență fizică, monumentul de arhitectură transmite generațiilor viitoare valori comune ale unei societăți și conservă conștiința cultural-istorică a acestei societăți.
În spațiul românesc avem de-a face cu monumente de arhitectură religioase și laice.
Monumentul de arhitectură religioasă se supune nevoilor cultului. Astfel, ortodoxia și catolicismul cunosc două spații fundamentale:
-
marea parte a credincioșilor (lumea, definită prin termenul slavon mir = lume)
-
spațiul celor „ieșiți din lume” – omul rebotezat, care trăiește doar pentru Dumnezeu, în structuri bine delimitate, numite mănăstiri
Monumentele de arhitectură religioasă (arhitectură sacră) sunt reprezentate de mănăstiri, construite de obicei pe plan patrulater, având în centru biserica mănăstirii; construcția care înconjoară biserica are rol de locuință pentru călugări, depozit pentru alimente, bibliotecă etc., dar și de zid de apărare – în Țara Românească și Moldova, mănăstirile vor juca astfel adesea un rol defensiv după dărâmarea cetăților, în urma intrării în relații de vasalitate față de Imperiul Otoman.
O altă categorie este aceea a bisericilor de mir (biserici ale satelor, sau ale mahalalelor/cartierelor ce compuneau orașele și târgurile).
De obicei, numele bisericii dădea și numele mahalalei.
Arhitectura laică cuprinde:
-
monumente civile (cu rol de locuință)
-
monumente militare (cu rol de apărare)
Monumentele civile sunt reprezentate de:
-
castele
-
case nobiliare
-
case boierești
Castelele, construcții de anvergură, aparținând de regulă principilor, sunt prezente în spațiul Transilvaniei (fapt justificat de condițiile de vasalitate a Țării Românești și a Moldovei față de Imperiul Otoman pentru o lungă perioadă).
Castelul Bran.
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Castelul_Bran2.jpgDefiniție
Castelul este o supradimensionare a unei reședințe civile, având rolul de reședință princiară, a familiei princiare și a personalului, adăpostind averea familiei princiare și bunurile de consum ale acesteia și ale personalului de serviciu.
Casele nobiliare sau boierești sunt construcții impozante, uneori cu pivnițe și parter înalt, prevăzute sau nu cu etaj. În Oltenia, sunt cunoscute culele boierești, case de zid cu pivnițe, parter înalt, scară și pridvor, având mai multe încăperi.
Casele orășenești și casele sătești prezintă o mare diversitate tipologică:
-
dimensiuni diferite
(cu una sau mai multe încăperi) -
materiale de construcții
(piatră, var, cărămidă, lemn, paiantă)
Cea mai populară construcție civilă este bordeiul semiîngropat, cunoscut în Țara Românească, Moldova, dar și în Transilvania, ca locuință a populației cu veniturile cele mai mici (populația majoritară numeric).
Bordeiul putea fi construit relativ ușor. Presupunea:
-
săparea unei gropi
-
ridicarea acoperișului susținut pe un stâlp central de lemn
-
acoperirea acestuia cu pământ
Monumentele militare sunt reprezentate de:
-
cetăți
-
turnuri
-
bastioane cu rol defensiv
Pentru ridicarea construcțiilor cu rol defensiv erau preferate zonele cu relief accidentat (dealuri, munți), pentru ca ascensiunea inamicului să fie îngreunată. De regulă, erau întărite cu ziduri astfel de spații de protecție naturale, adăugându-se în interior locuințe militare și civile, depozite, turnuri de apărare și observație.
Problematică era adesea asigurarea aprovizionării cu apă.
Cetățile de apărare au fost ridicate și în zona de câmpie (cum e cazul cetăților Brăila și Giurgiu), în Țara Românească, la care Dunărea trebuia să joace același rol pe care îl jucau în alte părți munții.
Știați că?
Cetățile, întâlnite adesea în zona de frontieră, aveau rolul de a opri atacul inamic și de a vulnerabiliza spatele armatei în cazul unei ofensive făcute fără cucerirea cetății de apărare.
În funcție de importanța monumentelor de arhitectură, acestea au fost împărțite în:
-
monumente cu valoare excepțională pentru umanitate
-
monumente cu valoare deosebită pentru România
Această împărțire se numește clasare. Monumentele cu valoare excepțională pentru umanitate sunt clasate la Tezaur, iar cele cu valoare deosebită pentru România la Fond.
Pentru a avea evidența clară, Institutul Național al Patrimoniului – Ministerul Culturii și Identității Naționale a trecut la inventarierea acestor monumente, care au fost incluse în Lista Monumentelor Istorice.
Odată constituită o evidenţă clară a monumentelor, se pune problema păstrării acestora pentru viitor.
Definiție
Ştiinţa care se ocupă cu protejarea tuturor bunurilor culturale în faţa oricăror factori de risc se numeşte conservare. În acest sens, conservarea presupune o serie de principii, reguli, tehnici şi metode de acţiune. Pentru a fi conservat, adică pentru a fi păstrat fizic în condiţii optime, monumentul trebuie protejat prin lege şi prin acţiunea specialiştilor de o serie de factori de risc (factori umani, factori de mediu etc.).
Palatul Kretzulescu, București.
Sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/f/fa/Palatul_Kretulescu_de_pe_Strada_Stirbei_Voda_nr._39%2C_Bucuresti%2C_sect._1.jpgOmul este de departe cel mai important factor în ceea ce priveşte riscurile de degradare a unui monument.
Acesta se poate traduce prin:
- Acţiuni de distrugere, vandalizare
-
Nerespectarea unor reguli legate de:
- încălzire, iluminat etc. (pot genera incendii)
- igienice (lipsa curăţeniei sau a aerisirii periodice poate genera un atac biologic: insecte, fungi (ciuperci), bacterii, asupra zidăriei, a ornamentelor din ipsos, tavanelor, lambriurilor, mobilierului, rame ferestre, uşi din lemn etc.)
- deontologice (punerea în pericol deliberată a construcţiei şi atentarea la identitatea culturală a acesteia– zgârierea pereţilor, inscripţionarea cu grafitti etc.)
Factorii de mediu se referă la acţiunea distructivă a:
-
cutremurelor de pământ
-
incendiilor de vegetaţie
-
inundațiilor, furtunilor puternice
-
factorilor biologici
(atac insecte, fungi, bacterii) -
factorilor foto-chimici
(lumina în exces etc.)
Monumentele de arhitectură nu au fost construite nici pentru a fi monumente, nici cu scopul deliberat de a transmite memoria culturală şi nici pentru a deveni obiective turistice.
Acestea au slujit unui scop imediat:
-
bisericile — pentru cult
-
cetăţile — pentru apărare
-
castelele şi casele nobiliare sau boiereşti — ca reşedinţe
Valoarea artistică a monumentului a fost dată iniţial de veniturile celui care le-a comandat şi de nevoia acestuia de distincţie şi imagine în cadrul societăţii.
O clădire este asemeni unui obiect de vestimentaţie. În epocă se spunea: „Haina face pe om!”, pentru că anumite piese de vestimentaţie şi utilizarea anumitor materiale (cânepă, in, blănuri, mătase, pietre preţioase etc.) indica precis poziţia socială a celui care purta hainele. Existau haine pentru oamenii de jos, haine pentru nobili (boieri), haine pentru domn (principe). Poziția socială era clar reflectată prin hainele purtate.
La fel este şi casa, aceasta fiind produsul unei puteri financiare şi oglindirea acestei puteri financiare. Populaţia cu venituri reduse îşi putea permite un bordei de pământ, cu ferestre mici acoperite cu băşică de bou, utilizat în special pentru somn, indiferent de anotimp. Boierii îşi permiteau ridicarea culelor de zid, iar principii aveau case somptuoase.
Odată cu creşterea dimensională a zidirii creşteau şi ornamentele, interioare şi exterioare, și, implicit, valoarea mobilierului interior.
Construcţiile mari presupuneau:
-
angajarea de meşteri: dulgheri, fierari, pietrari, zidari etc.
-
achiziţionarea mobilierului scump din străinătate
-
angajarea de decoratori pentru interioare (pictori)
Bordeiul, în schimb, presupunea săparea unei gropi, baterea unor pari, construirea tavanului şi acoperirea structurii cu pământ. O astfel de locuinţă se putea reconstrui oricând, cu eforturi minime. Odată ce apa intra în pereţi, era abandonat şi se construia altul. Un castel, sau chiar o reşedinţă boierească, presupunea însă un mare efort de conservare.
Odiseea şi logica conservării monumentelor
Iniţial, ceea ce numim astăzi conservare (termen ce se referă la o acţiune, la o meserie standardizată şi legiferată) se numea mai simplu păstrare, întreţinere, reparare.
De-a lungul timpului, pentru a supravieţui, monumentele au fost reparate, curăţate, alteori chiar ridicate din nou. Riscurile de atunci vizau aceiaşi factori pe care i-am amintit în secțiunea anterioară.
Războaiele erau însă cel mai adesea cele care cauzau distrugerea monumentelor (atât prin incendieri, dărâmări voluntare, dar şi prin lipsa de grijă faţă de acestea – proprietarii se retrăgeau de regulă din calea acţiunilor armate). De asemenea, cel puţin în Moldova şi Ţara Românească, aflate în raporturi tributare faţă de Imperiul Otoman, monumentele cu rol defensiv (cetăţile) au fost distruse din porunca sultanului.
Un alt factor de risc îl reprezentau incendiile. Iluminatul fiind asigurat cu ajutorul lumânărilor, de multe ori acesta cauza incendii cărora le cădeau pradă oraşe întregi. Desigur, nici spaţiile rurale nu erau scutite de aceste evenimente.
În urma acestora, monumentele de cult şi cele civile erau reedificate, într-un stil diferit de cel original (pentru lăcaşurile de cult se păstra în pisanie şi amintirea ctitorului iniţial). Până în secolul al XIX-lea însă, nu apar diferenţe foarte mari.
În secolul XIX, odată cu ascensiunea negustorimii în oraşe şi cu adoptarea noilor stiluri, vechile lăcaşe de cult alături de noile construcţii civile suferă o puternică schimbare la faţă.
Mai târziu, tot în secolul al XIX-lea, sub impulsul modernizării şi al motivului alinierii străzilor, dispar multe monumente vechi (Turnul Colţei, Mănăstirea Sărindar, Mănăstirea Sf. Sava din Bucureşti, de exemplu, toate situate în apropiere: Turnul Colţei — acum carosabil în faţa Bisericii Colţea, Sf. Sava — între Piaţa Universităţii şi Statuile de la Universitate; Sărindar — spaţiul carosabil Calea Victoriei şi zona Cercului Militar Naţional).
Centrul Municipiului Bucureşti. Cifrele de pe hartă reprezintă poziţia următoarelor monumente care au dispărut în secolul al XIX-lea: 1) Mănăstirea Sărindar; 2) Mănăstirea Sf. Sava; 3) Turnul Colţei.
Sursa: http://bucuresti.harta.orasultau.ro/Sfârşitul secolului al XIX-lea marchează un prim atentat asupra monumentelor din spaţiul românesc, atentat justificat de nevoia de modernizare urbanistică. Al doilea val îl va reprezenta perioada 1930 - 1940, perioada regelui Carol al II-lea.
Despre o distrugere sistematică a monumentelor nu vorbim în România decât în perioada 1970 - 1989. În această perioadă, multe dintre centrele vechi ale oraşelor din Oltenia, Muntenia și Moldova, în special, au fost distruse sau mutilate, iar în Bucureşti, monumentele de cult au fost ascunse în spatele fronturilor stradale (constituite din blocuri turn), ori mutate, pentru nevoile unor şantiere mari (Parlamentul României, Ciurel ş.a., sau distruse, aşa cum a fost cazul Mănăstirii Văcăreşti).
Perioada dintre 1990 şi zilele noastre se remarcă atât prin creşterea grijii pentru monumente, cât şi prin acţiuni de distrugere deliberată (construcţii noi care apar în zone protejate, nerespectarea distanţei faţă de monumente şi a regimului de înălţime).
Emblematice sunt problemele suferite în acest sens de monumente precum Biserica Armenească şi Catedrala „Sf. Iosif”. În ambele cazuri nu a fost respectată zona de protecţie, iar fundaţiile excavate pentru clădirile de birouri au produs daune monumentelor. Regimul de înălţime al noilor clădiri reprezintă un risc suplimentar. Toate acestea se petrec în contextul în care legea interzice aceste situații.
Restaurarea
Aşa cum am aflat din secțiunile anterioare, conservarea se ocupă cu păstrarea şi protejarea monumentelor. Totuşi, punerea la lucru a regulilor conservării nu e suficientă pentru păstrarea monumentelor. Uneori, pentru salvarea lor este nevoie de o intervenţie.
Această intervenţie intră strict în competenţele restauratorului.
Definiție
Restaurarea se fundamentează ca ştiinţă în secolul al XIX-lea. Aceasta presupune intervenţia competentă asupra monumentelor, pentru salvarea şi păstrarea atât a formei, cât şi a semnificaţiei iniţiale. Restaurarea se bazează pe o serie de principii, tehnici şi metode. Intervenţiile de restaurare se fac în spiritul păstrării semnificaţiei monumentului, fiind utilizate tehnici şi materiale cât mai apropiate de cele utilizate la construcţia iniţială.
Monumentele, în decursul timpului, pot suferi diferite transformări. Acestea pot fi de natură fizică:
-
distrugeri
-
reconstrucţii
(cu adăugare de camere sau alte elemente arhitectonice, cu modificări ale decoraţiei originale) -
utilizare în scop impropriu
(palate care devin sedii de firme, case boiereşti care au ajuns în perioada comunistă sedii de Cooperative Agricole de Producţie etc.)
În aceste situaţii, monumentul îşi schimbă fundamental sau parţial forma şi semnificaţia originale.
Restauratorul este cel care trebuie să readucă monumentul la forma originală (atunci când există repere clare pentru această formă), sau să păstreze cât mai mult din semnificaţia originală. Este obligat să alcătuiască o documentaţie şi să stabilească planul de intervenţie.
Noi şi lumea monumentelor
Monumentul de arhitectură are ca factor de risc principal şi ca principal factor de protecţie omul şi acţiunile lui.
Omul este cel care poate distruge sau care poate proteja. Vechile generaţii au contribuit la patrimoniul cultural fie prin protejarea, fie prin distrugerea patrimoniului.
Responsabilitatea protejării patrimoniului trece de acum înainte la tânăra generaţie, de acţiunile căreia depinde supravieţuirea și a monumentelor, și a memoriei culturale colective.
Monumentele transmit fiecăruia dintre voi, cei care iubiţi frumosul, iubiţi spaţiul cultural în care v-aţi format şi sunteţi conectaţi la memoria sa culturală, o invitaţie la reflecţie faţă de viitorul vostru ocupaţional. Fiecare schimbare de generaţie inovează şi aprofundează.
Casa Panait Istrati, Brăila.
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Casa_%22_Panait_Istrati%22.JPGDin această perspectivă, aveţi în faţă o largă paletă de ocupaţii:
1. Arhitect
Proiectează şi supervizează construcţia clădirilor. Este un bun cunoscător al istoriei arhitecturii, al stilurilor arhitecturale și al tehnicilor de construcţie.
2. Restaurator arhitectură
Restaurează monumentele, alcătuind un plan de intervenţie în care sunt detaliate tehnicile şi materialele originale de construcţie, semnificaţia culturală a monumentului, intervenţiile ulterioare etc.
3. Specialist/expert urbanism istoric
Este un bun cunoscător al istoriei urbanismului şi al legislaţiei referitoare la protecţia monumentelor.
4. Specialist/expert consolidare/restaurare structuri istorice
Se ocupă cu tot ceea ce ţine de consolidarea monumentelor.
5. Inginer
Are competenţe legate de conducerea şi planificarea intervenţiei cu ajutorul echipei de constructori.
6. Inginer instalații
Are competenţe legate strict de instalaţiile existente în cadrul monumentelor. Instalaţiile pot fi: electrice, aprovizionare gaze, aprovizionare apă ş.a.
7. Restaurator/conservator pictură murală
Are competenţe asupra picturii murale (strat pictural care are ca suport zidul construcţiei).
8. Restaurator/conservator pictură pe lemn
Are competenţe asupra picturii realizate pe lemn (uşi, tavane sau elemente decorative mobile, icoane etc.)
9. Restaurator/conservator decorații piatră, stucatură și/sau ceramică
Are competenţe asupra elementelor decorative realizate din piatră, stucatură sau ceramică, încadrate sau nu în zidurile monumentelor.
10. Restaurator/conservator metal
Are competenţe asupra restaurării obiectelor de metal încadrate în construcţie sau făcând parte din mobilierul acesteia.
11. Restaurator/conservator vitralii și sticlă
Are competenţe asupra sticlei şi vitraliilor ce compun ferestrele monumentelor, dar şi asupra obiectelor de sticlă din incinta monumentului.
Pentru toate aceste ocupaţii sunt necesare:
-
talente native
(legate de zona artelor plastice) -
disponibilitatea de a studia continuu
(perfecţionare, interes pentru nou)
Rezultatul, în cazul în care optaţi din vocaţie pentru aceste meserii, nu poate fi decât satisfacţia profesională şi împlinirea umană conform principiului: „Cine face ce îi place nu trebuie să lucreze nicio zi în viaţa lui!”