Utilizarea spațiilor de patrimoniu

Piața imobiliară dă semne că această valoare de utilizare individuală directă a patrimoniului cultural imobil este în creștere, ceea ce demonstrează că a crescut și ponderea persoanelor care îi cunosc și prețuiesc beneficiile și care sunt pregătite să plătească un preț pe măsură.

Elementele de patrimoniu cultural aflate în proprietate publică au o valoare de utilizare pasivă, care este percepută de indivizi, dar nu se reflectă în procesul de piață.

Datorită valorii sale intrinseci, alta decât cea de utilizare, patrimoniul cultural poate determina investiții personale sau colective menite să-i asigure perpetuarea (chiar dacă este foarte posibil ca investitorul să nu îl utilizeze sau consume vreodată).

Motivația pentru această atitudine altruistă este satisfacția partajării valorilor patrimoniului în comunitate, a conservării și transmiterii mai departe a acestuia pentru utilizarea viitoare potențială a altora, cunoscută sau necunoscută.

Titlul de Capitală culturală europeană 2021, pentru care s-a calificat Timișoara în anul 2016, a stimulat o serie de proiecte care ajută la recuperarea și consolidarea imaginii istorice a orașului. Sunt experimentate proiecte culturale europene colaborative, de dimensiuni mari, de tip Networking & Partnership, care antrenează utilizatorii privați din poziția de consultanți strategici:

Disponibilitatea individuală sau colectivă de a investi în conservarea patrimoniului cultural este un standard de civilizație.

Există beneficii aferente patrimoniului cultural considerate relevante pentru societate și mai puțin pentru indivizi.

Identificarea acestor beneficii conduce către o interogare alternativă a patrimoniului cultural: din perspectiva valorii culturale și din cea a valorii economice. O problemă nerezolvată încă în managementul patrimoniului cultural este absența calibrării dintre instrumentele și unitățile de măsură pentru valoarea culturală și cele pentru valoarea economică.

Dacă valoarea economică se poate evalua prin analiza cost-beneficiu, valoarea culturală rezultă din cumulul unui complex de valori de ordin:

Desconsiderare

Un prost utilizator va desconsidera statutul de monument istoric, va neglija, va denatura sau chiar va distruge imobilul pe care îl deține, ratând, pentru el și pentru societate, o resursă nerecuperabilă.

În rând cu celelalte reședințe de lux construite la începutul secolului al XX-lea pe Șoseaua Kiseleff, în mijlocul unei imense grădini părăsite, rezistă cu ultimele puteri casa proiectată de arhitectul Ion Mincu, inițiatorul Stilului Național Românesc, pentru pictorul G. D. Mirea.

O mare parte din acoperiș s-a prăbușit, doborând plafonul decorat cu picturi al salonului în care avuseseră loc unele dintre cele mai elegante evenimente ale Bucureștiului ante și interbelic.

Naționalizată, recuperată după 1989 și vândută, casa are azi proprietari pentru care nu reprezintă decât un obstacol în valorificarea potențialul imobiliar al terenului de 3.000 de metri pătrați din centrul Capitalei, desconsiderând valoarea culturală a imobilului-monument istoric și a zonei:

Desconsiderarea patrimoniului cultural poate proveni din neștiință și incultură. Este cazul acelora care lasă casele vechi să cadă, considerându-le „urâte”, sau le „înfrumusețează” cu tâmplărie PVC, vopsea lavabilă și acoperiș de tablă ondulată.

Desconsiderare sunt și modificările aduse mediului construit realizate în numele valorificării patrimoniului cultural, așa numita „revitalizare” efectuată fără respect față de identitatea, autenticitatea și integritatea monumentului istoric și care virusează mesajul adus de acesta din istorie în arena modernă. „Mutanții” produși astfel alienează în loc să alimenteze sentimentul de identitate și de siguranță al individului și al societății și, implicit, afectează calitatea vieții.

Desconsiderarea cu bună știință, denaturarea sau distrugerea intenționată a unui monument istoric provin din arivism și corupție.

Făptașul cunoaște valoarea culturală a imobilului-monument istoric, interesul societății pentru acesta și legea, însă urmărește prin orice mijloace să-i conteste valoarea de patrimoniu și să-l desființeze pentru a obține profit printr-o nouă clădire sau clădiri (construită/e pe locul celei vechi), dar cu suprafețe utile (generatoare de profit) mult mai mari.

„Oricare ar fi drepturile de proprietate, distrugerea unui monument istoric nu trebuie să fie tolerată. Există două lucruri într-un edificiu: folosința și frumusețea sa. Folosința aparține proprietarului, frumusețea, lumii; a o distruge înseamnă a-ți depăși drepturile.”

— Victor Hugo, 1825