Poveștile clădirilor
ABC-ul Patrimoniului
Capitolul 3/9
Autor: Loredana Brumă
Imaginează-ți că te plimbi pe o alee, în parc. Pe trotuar vezi un ghemotoc de hârtie. Treci pe lângă el indiferent și îl lași în seama altcuiva să îl ridice și să îl arunce la coș? Ori te gândești că va dispărea pur și simplu cu prima ploaie?
Să ne imaginăm totuși că hârtia aceea albă și curată îți stârnește curiozitatea, te oprești, ridici ghemotocul și începi să îl desfaci. Descoperi în interior o fotografie cu o casă pitorească.
Ce alegi mai departe? Păstrezi hârtia, o înrămezi și o expui ca pe un tablou? Sau o arunci la coș?
Introducere
Patrimoniul, la fel ca ghemotocul de hârtie, apare în locuri neașteptate, nu este întotdeauna prezentat cu surle și trâmbițe, de multe ori așteaptă să fie descoperit și depinde de noi dacă își va găsi un viitor memorabil în atenția unui public sau se va pierde asemenea multor nimicuri de zi cu zi.
Patrimoniul depinde de noi, de curiozitatea noastră, de cât alegem să ne implicăm în transmiterea poveștii sale, de rolul pe care îl rezervăm pentru mai departe.
Mai mult, patrimoniul arhitectural are nevoie de locuire, de implicare constantă pe termen lung, de o grijă aparte în a proteja valori semnificative despre trecut și de o sensibilitate profund documentată în ceea ce privește transformările sale viitoare.
În cele ce urmează vorbim despre cum putem descoperi clădiri cu valoare de patrimoniu și cum putem contribui la o mai bună protecție a lor.
Despre scări și proporții
Scara, în sensul cel mai comun cunoscut, este acel element arhitectural care facilitează circulația pe verticală. Urcăm sau coborâm pentru a ajunge în anumite spații altfel inaccesibile, dar și pentru a privilegia anumite perspective în jurul nostru.
Într-un fel se vede lumea de sus și în cu totul altul de jos.
Definiție
Cuvântul „scară” definește un sistem unitar atât pentru măsurarea distanțelor, cât și pentru calculul proporțiilor.
Cu cât suntem mai aproape de un obiect, îi observăm cu mai mare atenție detaliile. Proporțional, cu cât ne îndepărtăm, pierdem din vedere aspectele ce țin de subiectul în sine și începem să îl analizăm în cadrul unui context mai amplu.
Remarcăm vecinătățile sale, poziția și rolul său într-un ansamblu.
Pentru a-i înțelege calitatea de obiect de patrimoniu, o clădire este analizată din mai multe unghiuri, la mai multe scări:
-
arhitecturală
când privim detaliile constructive în sine -
urbană
când subiectul de studiu este privit ca parte dintr-un întreg mai complex
În funcție de scara la care facem analiza, anumite caracteristici sunt evidențiate cu prioritate, iar altele rămân în plan secundar.
Cum alegem la ce să ne uităm în funcție de specificul fiecărei situații? Și, mai ales, ce anume sintetizăm din procesul documentar pentru a distinge elementele autentice de cele „parazitare”?
Montréal, 2016 - vedere de pe podul Jacques Cartier
Să privim orașul de sus
Din fericire, secolul în care trăim ne permite să utilizăm astăzi o multitudine de instrumente tehnologice și să avem acces la o serie de informații de neimaginat până nu demult.
Sfântul Google
Cel mai simplu este să aruncăm o privire pe maps.google.com.
Printr-o simplă conexiune la internet și un telefon mobil, oriunde am fi, ne putem plimba liniștiți pe străzile din Karachi, cel mai cosmopolit oraș din Pakistan.
Putem remarca învecinarea cu Iranul, Afganistanul și India, ori deschiderea către Marea Arabiei.
De aici, putem ridica întrebări cu privire la transferul de influențe culturale în zonă.
Dacă setăm harta pe modul satelit, putem distinge formele de relief ale zonei și ne putem face o idee despre posibile materiale specifice locului.
Pe măsură ce ne apropiem, descoperim străzile principale, iar apoi, din aproape în aproape ne apar și cele mai mărunte.
Astfel, începem să avem o imagine conturată a unui țesut urban cu o tramă de străzi ortogonale, semn al unei planificări prealabile.
Oare de aici și-o atrage orașul acesta titulatura de „Parisul Asiei”?
O privire aruncată în zbor
Dacă ați zburat cu avionul, cu siguranță ați avut curiozitatea de a privi pe geam. Deși suntem tot deasupra orașului, perspectiva noastră diferă considerabil de cea din satelit. În plus, este dinamică.
Înțelegem astfel relațiile dintre formele de relief și zonele locuite, dar mai ales tranzițiile dintre ele.
În cazul în care ați avut șansa unui zbor de noapte, cu siguranță ați remarcat formele străzilor care sunt atent iluminate. Nu în cele din urmă, o deplasare cu avionul ne arată o imagine rapidă a locului din care decolăm, iar după o pauză printre nori, ne aduce în fața locului în care urmează să aterizăm.
Înainte de a intra în contact direct cu destinația noastră, ne putem face o idee despre unele diferențe dintre cele două locuri, le putem compara și putem ridica întrebări despre specificul lor.
Sus în turn
Spre deosebire de situațiile prezentate mai sus, când ne propunem să aruncăm o privire asupra unui oraș dintr-un punct înalt, un turn, o clădire înaltă sau un deal, trecem printr-un proces de selecție anterior deplasării. Alegem unde să ne instalăm la înălțime și alegem cu mai multă atenție ce vrem să observăm și cât timp dorim să stăm.
Perspectiva noastră este mai largă și mai bine controlată.
Ne putem orienta atenția asupra atmosferei de ansamblu, cu identificarea liniilor de orizont, a tipologiei acoperișurilor, a relației dintre relief și fondul construit, raportul dintre peisajul natural și fondul construit.
Din același punct, ne putem concentra asupra unor repere arhitecturale distincte. Putem încerca să înțelegem structura lor, dar și raportul dintre acestea și contextul general.
Tu când te-ai „cocoțat” în turn ultima dată? Și ce ai văzut de acolo?
Londra, 2017 - vedere din The Shard
Dronisme
Un alt mod de „citire” a țesutului urban în ansamblu este prin intermediul dronelor.
Odată cu progresul tehnologic, aceste instrumente de zbor au devenit tot mai populare în rândul publicului larg și din ce în ce mai accesibile.
Știați că?
Dincolo de accesul la anumite perspective peisagistice particulare, dronele au mai întâi de toate un rol documentar extrem de important.
Să luăm spre exemplu cazul orașului Aleppo din Siria, distrus de bombardamentele din ultimii ani, sau pe cel al Panama City, distrus de uraganul Michael, ori erupția vulcanului Kilauea din Hawaii, sau distrugerile recente de la Glasgow School of Art din Londra, urmare a unui incendiu declanșat în timpul șantierului de restaurare.
Evaluarea nivelului de distrugeri și verificarea eventualilor supraviețuitori sunt astăzi posibile mulțumită dronelor, care se pot deplasa discret în spațiul studiat, pot înregistra un volum impresionant de date vizuale și nu implică riscul de pierderi de vieți umane.
În domeniul arhitecturii, dronele completate de aplicații soft asigură înregistrarea de date în vederea digitalizării precise a tuturor suprafețelor exterioare ale unei clădiri.
Din ce în ce mai răspândită, această tehnică de relevare permite o evaluare detaliată a situației existente și asigură fondul documentar necesar pentru elaborarea de soluții de intervenții corect adaptate realităților de pe teren.
Este un instrument extrem de important în cazul restaurării monumentelor istorice de mare anvergură și greu accesibile pentru inspecție vizuală.
Filmare cu drona care dezvăluie pagubele suferite de Glasgow School of Art, ca punct de pornire al investigației asupra incidentului.
Sursa: YouTube
La plimbare prin cartier
„Arhitectura bună asigură o interacțiune sănătoasă între spațiul public și viața publică. Dar, dacă arhitecții și urbaniștii s-au ocupat dintotdeauna de spațiu, aspectele ce țin de viață au fost adesea uitate. Poate pentru că este mult mai ușor să lucrezi cu forme și spații și să vorbești despre ele, în timp ce viața este efemeră și, prin urmare, dificil de descris.
Viața urbană este în continuă schimbare pe parcursul unei zile, al unei săptămâni, luni, precum și de-a lungul anilor. În plus, designul, sexul, vârsta, resursele financiare, cultura și nenumărați alți factori influențează modul în care folosim sau nu folosim spațiul public. Se pot găsi multe motive plauzibile care justifică dificultățile întâlnite în încorporarea naturii versatile a vieții publice în arhitectură și urbanism. Cu toate acestea, ar trebui să devină un scop, dacă vrem să creăm medii de existență adecvate pentru miliardele de oameni care își fac drum zilnic printre clădirile orașelor din întreaga lume.
În acest context, prin spațiul public se înțeleg străzi, alei, clădiri, piețe, bolarzi - tot ce poate fi considerat parte din mediul construit. Viața publică, de asemenea, trebuie înțeleasă într-un sens larg, ca tot ceea ce se întâmplă între clădiri, când mergem și venim de la școală, când stăm la balcon, când ne odihnim undeva, stăm în picioare, mergem sau pedalăm etc. Practic, este tot ceea ce se poate observa când ieșim din casă - mult mai mult decât arta sau teatrul de stradă și activitatea de cafenea. Pe de altă parte, nu intenționăm să folosim termenul de viață urbană în sensul de stare de bine a orașului, dintr-o perspectivă psihologică. Ne referim mai degrabă la viața complexă și versatilă care se desfășoară în spațiul public. Nu are nicio importanță dacă referința noastră este Copenhaga, Dhaka, Mexico City sau vreun orășel din Australia de Vest. Esențială este interacțiunea între viață și spațiu, în toate formele ei.”
(extras din „Cum se studiază viața urbană”, de Jan Gehl și Birgitte Svarre)
Rotterdam, 2018
Dacă privim în urmă cu doar câteva secole și analizăm conceptele din spatele construcției spațiului public, proporții, forme, trasee, raportul dintre oameni și locuri, putem observa cu ușurință diferențe majore dintre strada de ieri și cea de azi.
Este suficient să ne plimbăm prin cartiere vechi și să observăm:
-
lărgimea străzilor
-
înălțimea clădirilor
-
intrarea în piețe
-
acustica lor
-
materialele și tehnicile de construcție
Ne referim la un timp în care orașul avea proporții umane, era conceput cu și pentru oameni.
Spațiul public era o scenă unde puteai fi când spectator, când actor. Era un joc între a vedea și a fi văzut.
Grădina a avut mereu rolul de a contura decorul unei clădiri, de a asigura o punte de legătură între ceea ce este public și ceea ce este privat, de a susține un nod social.
Mutațiile socio-economice care au marcat secolul XX s-au reflectat implicit și în structura urbană.
Țesutul a devenit mai dens, forma construită mai masivă, curtea plantată aproape inexistentă, iar strada un loc de trecere între două repere punctuale.
Și totuși, spațiul public este loc de interacțiune, un bun comun, al tuturor.
Nu este o zonă de tranzit, a nimănui. Undeva, între ambiția modernizării și frica de sărăcie, am pierdut ceva din caracterul uman al orașului. Totul este mare, drept, aliniat, mult, repede, colorat, zgomotos... Dar noi?
Tu când ai ieșit ultima dată din casă doar pentru a fi afară? Și când ai privit ultima dată în jurul tău, oamenii, casele, cerul, doar pentru a te simți parte dintr-un loc, într-un anumit moment?
Piața Unirii, Timișoara, 2011
La grămadă în bus
Autobuz, troleibuz, microbuz... Tot aia e. Transportul în comun este un prilej de descoperire a orașului împreună cu alții.
Cu o atitudine relativ detașată, departe de stradă, puțin mai sus, dar aproape de localnici, descoperim mediul înconjurător printr-o succesiune de secvențe urbane. Întrerupte de stații, de semafoare sau de traficul aglomerat, traseele noastre se împletesc cu poveștile pasagerilor alături de care devenim parte dintr-un proces urban.
Este interesantă corelarea perspectivelor urbane și a țesutului construit cu oamenii care urcă sau coboară din mijloacele de transport.
Unele povești din autobuz poate chiar merită notate și reținute pentru istorie.
Ar merita inclus aici și tramvaiul. E ceva aparte în deplasarea cu această mașinărie. O fi ritmul său anevoios, sau poate e de la vibrația roților pe șine... Nu știm sigur. Dar poate descoperi tu și ne spui și nouă.
La adăpostul mașinii
Personală, a părinților, împrumutată sau doar închiriată temporar cu șofer la purtător, mașina este un fel de casă pe roți, un spațiu privat în mișcare care ne izolează de exterior.
Interacțiunea cu ceea ce se întâmplă afară este limitată. Mediul extern este de cele mai multe ori un mare obstacol ce ne împiedică să ajungem mai repede dintr-un punct în altul.
Nu în ultimul rând, fie că ne place sau nu, atunci când suntem în mașină, iar mașina se află pe drum, suntem parte din trafic. Iar traficul este parte din viața orașului.
La vale, pe roți
Fie că te deplasezi cu bicicleta, cu trotineta sau pe role, experiența deplasării prin oraș cu ajutorul unui mijloc de transport nemotorizat, pe roți, îți va atrage atenția la diferențele de înălțime de pe traseu.
Cu siguranță, urcarea unei rampe nu va fi o experiență la fel de lejeră precum coborârea unei pante. Fiecare denivelare este resimțită diferit de corpul tău. Iar variația forței cu care te străduiești să te deplasezi îți va menține atenția activă în mod constant.
Comunicarea dintre tine și relief este, în acest caz, mai strânsă ca oricând.
Cu cât un drum este mai complicat de parcurs, cu atât experiența ta este mai restrânsă la relația dintre tine și traseu. De cealaltă parte, când terenul este plat și te poți bucura de peisaj, experiența senzorială devine mai complexă per ansamblu, iar informațiile acumulate despre mediul înconjurător sunt mai variate și mai bogate.
Agale, la pas
Cea mai personală experiență cu orașul rămâne totuși cea a parcursului pe jos.
Ritmul lent al deplasării permite asimilarea aprofundată de informații. Avem posibilitatea de a rămâne mai mult timp într-un loc sau de a-l depăși mai repede. Putem interacționa cu cei din jur, putem simți suprafețe diverse, putem testa materiale. Putem mirosi cu mai multă atenție și suntem în măsură să ascultăm zgomotele din apropiere. Putem reveni asupra unor detalii.
Observarea unui loc din mers implică atenție sporită asupra traseului, asupra succesiunii de imagini, de informații în general, dar și asupra modului în care relaționăm cu acest parcurs.
Ne place, sau nu? Simțim o stare de confort, sau dimpotrivă?
Atenția noastră se concentrează mai curând asupra atmosferei generale și mai puțin asupra unor repere punctuale.
Este dificil să traversăm o anumită zonă? Ce fel de obstacole întâlnim? Care este ritmul pașilor noștri?
Din când în când, remarcăm elemente contrastante. Dar acelea sunt mai curând mici surprize urbane.
Situația se schimbă atunci când alegem un punct fix din care să observăm dinamica peisajului din fața noastră.
Procesul de observare este completat de unul analitic.
Ne uităm la ce fel de oameni trec printr-o anumită intersecție, unde se opresc și de ce. Observăm traseele cele mai frecvente, băncile cele mai populate, terasele cele mai aglomerate, textele urbane, fonturile lor, dimensiunea, culorile. Ascultăm vibrația orașului. Suntem pe o stradă liniștită, sau pe un bulevard supra-saturat de mașini? Se aud păsări, oameni vorbind, sau un anumit gen de muzică? Care sunt sursele acestor zgomote? Suntem atenți la mirosurile din jur. E rost de covrigărie undeva pe aproape, cineva s-a parfumat în exces, miroase a tei...
Sunt experiențe senzoriale care îmbogățesc povestea noastră despre oraș și întăresc semnificațiile anumitor locuri.
-
![La plimbare prin cartier]()
La grămadă în bus, Timișoara, 2011
-
![La plimbare prin cartier]()
La adăpostul mașinii, București, 2010
-
![La plimbare prin cartier]()
Plimbare cu bicicleta, 2012
-
![La plimbare prin cartier]()
La pas, în curtea Bisericii Stavropoleos, București, 2018
„Ileana era neobosită, iar orientarea ei, fără greş. De altfel, cunoştea oraşul după o sumă de amănunte concrete, pe care fantezia ei le asocia în toate felurile. Anumite cartiere le recunoştea de departe, după un anumit parfum, după vizibilitatea mai mare sau mai mică a văzduhului. Îi plăcea, bunăoară, cartierul acela nou care răsare între Foişor şi statuia Pache Protopopescu şi în unele seri, când ne aflam prin apropiere, îmi lua braţul şi mă îndemna:
— Haide să mergem pe strada Dimitrie Onciul: la ora asta cineva face întotdeauna omletă acolo, şi o face foarte bine...”
(Mircea Eliade, „Nuntă în cer”)
„În Popa Nan stă un bărbos bătrân și fotograf
Puștii de pe stradă spun că e un zeu.
Știe chiar de ești om bun sau rău
După chipul, după chipul tău.
Sub o streașină-i statuia unei fete gri
Sprijinind un coș cu struguri de ciment
Jos în casă stau trei fete vii
Cu comportamentul indecent.
Popa Nan i-o strada-nspre Hala Traian
De la Foișor până-n Piața Vitan.
La un colț i-o florăreasă ce ne vinde flori
Mereu plânge din nimic, și-are păr creț.
Când râde rar, numai la sărbători
Toate florile ei nu mai au preț
În Popa Nan i-o frizerie fără mușterii
Pensionarii stau în pragu-i la taifas,
Iar frizerul gras și chel dă glas
Unor melodii de cheflii.
Zilnic trece un poștaș, cu ochii de cafea
Toate fetele-l citesc și-i scriu vederi,
Numai fata lui ce sta în cartier
Nu e nicăieri, nicăieri.”
(„Strada Popa Nan” - versuri de Pasărea Colibri)
Chiar în fața ta
Prin natura lor, clădirile sunt construite pentru a fi locuite și a fi văzute.
Ceea ce inserez pe o mică parcelă pe o stradă înghesuită poate fi văzut din spațiul public din apropiere, din clădirile învecinate, dintr-un turn mai îndepărtat sau chiar din satelit.
Impactul intervenției mele într-un anumit loc este resimțit în întregul ansamblu al sistemului de construcții.
Chiar dacă este proprietate privată, fațada unei clădiri aparține orașului și este un bun comun. Sub o interpretare poetică, o clădire este cartea de vizită a locuitorilor săi.
Avem responsabilitatea de a interveni cu grijă, nu doar în marile gesturi arhitecturale, ci și în micile detalii ce țin de folosirea curentă.
Atunci când are un arhitect în spate, o clădire este concepută ca un întreg, de la nivel de ansamblu, până în cele mai mici amănunte, integrând o logică specifică de locuire.
Clădirile sunt transformate, de cele mai multe ori, în funcție de nevoile imediate, fără o viziune globală, pe fondul:
-
evoluției tehnologice
-
statutului social al proprietarilor
-
în funcție de evoluția contextelor politice și economice
Nu este neapărat necesar să fii specialist pentru a identifica mutațiile suferite de o clădire de-a lungul timpului.
Ce-i drept, când ai un ochi mai avizat, poți dezbrăca mai ușor un imobil de straturile parazitare și poți identifica acea logică originară cu mai multă lejeritate.
Astăzi, sunt purtate multe discuții despre eficientizarea energetică a fondului construit.
După ce în ultimele decenii am străpuns pereții caselor cu țevi pentru aerisirea centralelor termice individuale, după ce am împopoțonat fațadele cu zeci de aparate de aer condiționat și după ce ne-am mândrit înlocuind vechile tâmplării tradiționale cu unele noi din termopan, acum atacăm din nou trecutul cu polistireniada.
Pe ici, pe colo, pe unde a început să picure de sus, am înlocuit acoperișul din țigle ceramice cu imitații metalice sau chiar din bitum. Ne-am baricadat în interiorul curții noastre private după ce am blocat privirile curioase de afară cu un gard înalt și opac și credem că suntem bine.
Este firesc ca orașul să crească odată cu noi.
Este normal ca trecutul să își găsească un sens în prezent și este de înțeles să ne impunem amprenta personală pentru orașul de mâine. Dar ce fel de amprentă lăsăm generațiilor viitoare?
Clădirile de odinioară
Ele au fost concepute ca parte integrantă din spațiul public.
Forma arhitecturală era:
-
un mijloc de comunicare în cadrul comunității
-
declarație privind poziția socială a locuitorilor
-
un mod de a transmite gradul de implicare în viața orașului
Altfel, de ce să își fi bătut capul să decoreze fațadele cu ornamente alambicate pe care nu le puteau admira decât trecătorii?
A fi văzut era important în trecut. Astăzi, sistemul nostru de valori s-a schimbat, la fel și cultura frumosului.
Clădirile de secol 21 nu mai sunt decorate cu ornamente florale, atlanți, marchize sau garguie. Apreciem mai curând materialele sofisticate, mariajul dintre tehnologii complexe și gesturi simple. Avem un sistem etic mai solid și privim cu mai multă responsabilitate orice gest comunitar.
Alegem materiale ecologice, din surse acreditate, utilizăm echipamente eficiente energetic și cu impact cât mai redus asupra mediului, investim în produse artizanale și lucrăm cu resurse locale.
Prezervarea trecutului și transmiterea valorilor sale într-un mod autentic ar trebui să se regăsească undeva la baza acestei structuri morale. Acesta este secolul în care trăim.
O clădire existentă poate fi modernizată în nenumărate moduri și poate fi pregătită cu multă creativitate pentru generațiile următoare. Are nevoie doar de timp, atenție, grijă și ceva cunoștințe de specialitate.
Atunci când vi se ivește șansa de a interveni asupra unei clădiri de patrimoniu, porniți de la a înțelege gândirea celor care au început povestea ei. Dacă nu vă este la îndemână, nu ezitați în a cere ajutor persoanelor cu expertiză în domeniu. Asumați-vă rolul de continuator al acestei istorii și nu de cotropitor.
Primăria Schaerbeek, Belgia, 2018
Hai înăuntru
Când pășim într-o casă veche, simțurile parcă ni se ascut în căutare de povești. Fie că e vorba despre anumite mirosuri, o anumită lumină, un scârțâit de podele sau patina de pe obiectele de decor, mintea noastră devine receptivă la trecut.
Acest instinct natural ne ajută să fim deschiși la a descoperi originea lucrurilor, a înțelege evoluția lor și a găsi soluții pentru dezvoltări viitoare. Implicit, este vorba despre evoluția noastră.
Odată intrați într-o clădire veche, în primul rând, începem să privim, să descoperim detalii, ornamente pe pereți, tavan, feronerie, geam, mobilier, lumină. Ascultăm sunetul pașilor, ecoul sau absența lui, scârțâitul ușilor, sau pur și simplu liniștea. Pipăim texturi, mobilă, decorații, tapet, tencuieli, balustrade. Mirosim. Apoi, după ce stimulii receptori s-au liniștit, începem să raționăm: pe unde se intra, cum se circula, unde se gătea, unde se dormea, cum era încălzit spațiul, unde depozitau alimente, unde se țineau hainele, cum lucrau și unde veneau musafirii, pe unde erau trase firele pentru curent și cum funcționau celelalte instalații. În cele din urmă, ajungem la viziunea originară: cum a fost gândită casa la început, ce modificări i-au fost aduse de-a lungul timpului.
Înainte de a da frâu liber imaginației creatoare de nou, un proces de înțelegere a existentului se cere parcurs. Și asta dintr-un raționament cât se poate de pragmatic: nu trebuie să concepem o viziune de la zero, avem mai multe surse de inspirație și numeroase detalii tehnice care să ajute la o mai bună planificare funcțională. De ce să pierdem timp reinventând roata când ea este în fața noastră și așteaptă îmbunătățiri?
extras din Ghidul Re_PAD. Reabilitare_Patrimoniu, Arhitectură, Dezvoltare, Asociația Rhabillage, București, 2013, pp. 34-35
Kasteel van Gaasbeek, Belgia, 2018
Încercăm împreună?
-
observă
-
analizează
-
documentează
-
publică
Rezervă-ți o oră pentru o plimbare pe o stradă care te intrigă. Poate fi un loc care îți e deja drag, unul despre care ai citit sau ai auzit undeva, ori pur și simplu o cale care îți e la îndemână și te atrage să afli mai multe.
Ia cu tine un aparat foto, un reportofon (sau un telefon mobil cu o cameră foto rezonabilă și opțiune de înregistrare audio), un carnet și ceva de scris.
Când ajungi pe teren, într-o primă fază, plimbă-te pur și simplu dintr-o parte în alta a străzii alese. Uită-te la case, la diferențele dintre ele, la asemănări, curți, garduri, trotuar, mașini, animale, păsări, mobilier urban. Ascultă cu atenție zgomotele din jur.
Lasă informația să vină la tine.
Acordă atenție deopotrivă detaliilor care îți plac, dar și celor care îți par inadecvate. Curiozitatea este importantă. Nu ezita în a ridica întrebări către tine, mai ales dintre cele care încep cu „de ce?” și „cum?”.
Este momentul analizei.
După ce ai început să conturezi o viziune asupra situației, este momentul să documentezi situația existentă. Documentarea poate fi făcută în mai multe moduri. Unele metode sunt ușor accesibile și fac parte dintre resursele disponibile în mod curent. Altele sunt extrem de specializate și necesită cunoștințe și echipamente speciale.
Prin fotografiere, documentezi vizual tot ce te interesează despre subiectele analizate. Inventariezi mai cu seamă detaliile unei clădiri, dar, atunci când te îndepărtezi, poți documenta modul în care ea se încadrează în peisajul local.
Pont
Caută și locuri înalte din care poți fotografia subiectul tău. Este posibil să remarci asocieri neașteptate.
În cazul în care întâlnești persoane dispuse să îți împărtășească mai multe informații despre locul tău, caută să înregistrezi audio aceste date. Astfel, poți reveni ulterior la detalii aparent nesemnificative la momentul discuției.
Este important să ceri permisiune pentru înregistrare și să structurezi întrebări cât mai precise.
Unele observații necesită alt tip de documentare: notițele. Este extrem de simplu să creionezi o hartă în câteva linii și poziția subiectului tău pe ea. Poți schița anumite detalii pe care altminteri nu le poți fotografia, sau poți așterne pe hârtie cuvinte cheie legate de întrebări la care vei căuta răspuns mai târziu, referitoare la dialogul cu persoanele intervievate în apropiere sau cu privire la diverse asocieri care îți stârnesc curiozitatea.
Desigur, documentarea unui loc variază în funcție de specificul său:
-
de sezonul în care are loc vizita
-
dacă e frig sau cald
-
dacă e zi sau noapte
-
dacă e aglomerat sau pustiu
Pentru unele studii aprofundate, acest demers poate fi realizat cu echipamente sofisticate care înregistrează:
-
nivelul de umiditate
-
nivelul de zgomot
-
gradul de iluminare
-
gradul de poluare
După ce ai terminat cu vizita pe teren, caută să îți structurezi o poveste despre această experiență și asumă-ți o poziție critică despre subiectul analizat. Poți continua documentarea prin cercetarea de informații complementare din alte surse:
-
internet
-
resurse bibliografice
-
arhive
Nu în cele din urmă, publică studiul tău. Dincolo de faptul că este un prilej de a împărtăși descoperirile tale cu ceilalți, acest demers te ajută să-ți validezi observațiile și să le îmbogățești prin aportul comunității.